... si a venit aprilie 2012, si s-au facut cei 2 ani de cand pisica mea cea iubita a plecat in alta dimensiune care noua ne este, in mod normal, inaccesibila. In continuare mi-e foarte dor de ea. Din cand in cand, dorul ma pufneste sub forma plansului. Sa nu indrazneasca cineva sa rada de mine. Cine are sau a avut pisica, poate sa ma inteleaga. Cine nu are si nu a avut, nu are cum si cu asta basta. Mi-e dor de pisa mea. Mi-e foarte dor de pisa mea. Mi-e tot mai dor de pisa mea. In loc sa se atenueze, se ascute. Nu am curaj sa iau o alta pisica pentru ca am cazut in capcana pe care am auzit-o povestita : cine a avut si i-a murit, se teme sa mai treaca la un moment dat prin aceleasi stari.... As vrea sa scriu cum a fost seara in care a plecat dar nu indraznesc pentru ca ar insemna sa trezesc sentimente pe care abia am reusit sa le mai potolesc in cei doi ani... Poate o sa scriu totusi dar nu azi. Pe lista mea de doruri s-a adaugat, foarte recent, de abia 3-4 zile, si vecina mea Florica de la Cheia. A plecat si ea, de cancer, chiar in Saptamana Patimilor, lasand casa pustie ( de bine ce tocmai o renovase un pic vara trecuta), gradina salbaticita, tradafirul de dulceata de izbeliste, pisicile si cainele ai nimanui... Deja imi este dor si de ea, si mi se face stomacul ghem cand ma gandesc cum voi merge la Cheia si ea nu va mai fi acolo, sa iasa la gard cand ar auzi masina noastra, si sa ne faca cu mana la plecare. Ma uitam azi la niste poze, ca mai bine nu ma uitam.... prea multi s-au dus DINCOLO. O fi aglomeratie acolo ? Mi-au plecat bunicii toti, matusi, unchi, MAMA, socrul, vecini, pisica, si chiar vreo 2 prieteni, unul avea 41 de ani si altul 19... Nu-i bine.... Ne nastem ca sa avem de unde muri?!?!?!?!
